Călătorul care se aventurează aproape de capătul lumii ― cum pare a fi localitatea Sfântu Gheorghe, ultima fâșie de pământ înainte de vărsarea brațului sudic al Dunării în mare ― descoperă un sat cu case mici și oameni calzi, o plajă neatinsă, la care poți ajunge străbătând vreo doi kilometri prin nisip fin, un „no man’s land“ presărat cu ochiuri de apă, înconjurate de stufăriș, vegetație de grind, arbuști printre care pasc alene vaci și cai semisălbatici, canalele fluviului, cu nuferi albi și galbeni, populate de mii de specii de păsări, rareori deranjate de câte o barcă de pescar.